...de septembrie.

Mi-am recitit blogul...
La fix 2 ani de la  asta, am decis sa nu ne mai vorbim... ca un cadou pt. mine de ziua femeii... la fix 2 ani de cand am avut trairile alea cu el in patul meu in toiul noptii, ravasindu-mi mintea si secandu-ma de orice urma de ratiune. A tot venit si a plecat de atatea ori, incat nici nu mai stiam ce e real si ce mi-am inchipuit atatia ani despre noi.
In preajma Craciunului am ramas insarcinata... Evident, nu isi dorea asta, de fapt...nu facea parte nici din planul meu, ca sa fiu sincera (presupunand ca as fi avut un plan). Am inceput inevitabil sa ma gandesc la 'ce ar fi daca'... si parca toate au capatat sens. Am simtit ca totul devine real si intens, cum nu mai fusese nimic de ani buni incoace, asa ca, de ziua mea, am decis: fara el, cu bebe. Fara el, pentru ca nu isi dorea asta si nu poti condamna un om ca nu vreti acelasi lucru, si cu bebe pentru ca imi doresc un copil si ar fi fost al barbatului pe care il iubeam de o vesnicie. Cu sau fara el in viata mea de atunci incolo, nici nu mai conta, prioritatea mea urma sa fie cel mic, nimeni altcineva. A fost cea mai tare zi de nastere, nu imi amintesc sa fi fost mai fericita, entuziasmata, multumita sau incantata vreodata. Am facut schita pt mobila de om mic, lista de cumparaturi diverse si hainutze, m-am decis asupra spitalului, am cautat crese, am stabilit unde si cum sa ma mut dupa 2 ani intr-un apartament mai mare si mai aproape de oras, plus multe alte detalii pt. urmatorii 5 ani, ca un om mare si responsabil, hotarata sa fac singura in cel mai bun mod posibil, ceva ce merge mult mai usor in 2.
Dupa ce s-au convins ca sunt realista si hotarata asupra noii mele vieti, parintii m-au sustinut, lucru foarte important pentru mine. De ziua mea, am fost imuna si indiferenta la orice ar fi avut oricine sa imi spuna despre asta. Imediat dupa ziua mea insa, tot planul asta al meu s-a dus naibii. Ai mei au realizat probabil ca nu isi vor vedea curand sau poate niciodata fata imbracata in mireasa, si s-au razgandit brusc, tratand toata treaba asta cu o superficialitate socant de dureroasa pt mine. Concomitent, el imi trimitea mesaje ca ii distrug viata, si pe a lui si dar si pe a copilului...ca nu isi doreste asta acum, si categoric nu isi doreste sa faca asta cu mine. Si uite asa, mi s-a facut rau instantaneu, cu dureri ingrozitoare si o burtica chinuita de psihicul meu terminat. Cum sa traiesc cu oamenii astia langa mine urmatoarele luni fara sa fie afectata fiinta din mine? Cum sa iasa un bebe normal? De ce sa il chinui pe bebe pana sa ajunga pe lumea asta, ca doar nu imi gresise cu nimic..?
Eram de o saptamana sedata cand am ajuns pe masa aia de operatie, zambeam uitandu-ma in gol, fara niciun sens si vreun simt al realitatii. A venit cu mine. Pe drum l-am tot intrebat daca e vizibil ca sunt pe cale sa am o criza de nervi. Mi-a spus ca par ok... Am plecat de acolo simtindu-ma goala si inutila. El se linistise, ba chiar mi-a si multumit.
Mi-a fost alaturi o luna dupa momentul ala, cat sa traim amandoi cu impresia ca sunt eu in siguranta si nu clachez. Dar in preajma lui, eu eram genul care rezolva problemele sau care, in cel mai rau caz, il supara cu diverse chestii... Gresisem de prea multe ori in ceea ce il priveste, ca sa ii mai permit sa vada si momente proaste de-ale mele, momente in care lumea imi fuge de sub picioare si nu mai detin controlul, ca si cum, daca ar fi vazut ca sunt mult mai fragila decat par, asta ar fi fost un defect care nu ar fi facut altceva decat sa il convinga ca e prea bun pt. mine si nu il merit.
La fix 2 ani de cand, intr-un moment de euforie, mi-a zis "hai sa facem un copil", intr-un final mi-a retezat-o simplu: "Get a life." Si asta m-am hotarat sa fac.
M-am izolat de ai mei, am avut depresii interminabile, mi-am folosit timpul pentru a plange tot incat sa nu mai ramana nicio lacrima. Zilele si noptile au trecut fara sa sesizez numarul lor, fara sa stiu cu exactitate ce anume se intampla in jurul meu, cu zeci de cafele pe zi si ochii in perna noaptea. Aproximez acum ca perioada asta a durat cam 3 luni si jumatate.
Am reusit intr-un final sa iert, dar fara sa vorbesc despre asta. Nu am pretentia sa inteleaga cineva trairile mele. Important este sa nu mi le aminteasca nimeni, ca oricum ma gandesc la asta in permanenta, e imposibil sa uit. Nu ma mai gandesc la el, ci la cum s-ar fi derulat lucrurile in mintea mea, in planul de viata noua.

Pana la urma, am plecat in concediu, a fost ca un burete care a absorbit tristetea asta acumulata.
A doua zi dupa ce m-am intors in tzara, am intalnit un om...nou. De fapt...a venit special sa ma cunoasca, la sugestia banala a unui prieten comun. Am intins mana, ne-am spus numele si de atunci nu a mai plecat de langa mine. I-am povestit multe, s-a intristat la unele chestii, s-a minunat de altele, dar nu m-a judecat cu nimic... Mi-a replicat de cateva ori ca toate se intampla cu un motiv (ca tot ma intreb eu de ani de zile care e motivul ala!)...si motivul este simplu, el.
Si uite asa am ajuns sa am o viata linistita. Sa imi permit sa stau relaxata o ora in cada seara, stiind ca el e in sufragerie, se uita la meci si adormim impreuna, linistita ca nu pleaca nicaieri. Sa pot sa fiu eu insami fara sa il sufoc, in ideea ca e musafir si trebuie sa ii acord toata atentia mea. Nu sunt indragostita, am doar o relatie banala si extrem de amuzanta uneori, din prisma careia ultimii ani par ai naibii de urati si stupizi. Mi-am regasit pana si echilibrul ala pe care il astept de atata timp, cu plecat dimineata impreuna, baut cafea la volan si ascultand stirile, tot impreuna. E un sentiment fantastic, exact cum imi imaginam! Si pana la urma, am primit exact ceea ce am cerut: un tip cu care sa ma trezesc la usa fara sa il caut prea mult, unul care sa fi avut o relatie lunga in urma careia sa fi ramas cu buza umflata si cu sechele care il fac sa aprecieze si cele mai neinsemnate chestii. I-am cunoscut parintii (ma plac amandoi!), prietenii, am facut planuri de plecat in excursii pentru la anul. Toate fara niciun stres. M-a vazut in momente bune, dar si in altele extrem de proaste si cumva, a reusit sa ma consoleze sau sa rezolve situatiile neplacute.
Imi taie marul felii si mi-l aduce pe farfurie :-)
Ma inveleste cand am picioarele iesite de sub patura :-)
In somn, ma mangaie pe par, ma saruta pe umar sau ma tine de mana :-)
Nu stiu ce va fi sau cum vor decurge toate astea, important e ca pentru moment e simplu, e bine, e ce imi trebuie.