again, mesmerized.

Aseara stateam de vorba cu el-cel-insurat...despre XVI, despre prietenia asta a noastra, despre viata, despre cuplu, iar despre XVI... I-am zis ca nu as mai putea sa imi insel iubitul, daca de maine as avea unul. Asta ca pana acum i-am inselat pe toti. Mi-a luat ceva timp sa ajung aici, dar s-a intamplat.
Poate ca din punctul asta de vedere, XVI a fost dintotdeauna mai matur decat mine. El nu a fost niciodata de acord cu inselatul...in orice acceptiune. De cate ori ne-am despartit si nu ne vorbeam, parea ca imi gasesc repede pe altcineva. S-a simtit inselat. Pe cealalta parte, mie mi s-a parut ca el e mereu nehotarat, ca ma dezamageste exact atunci cand am nevoie de el, ca nu este alaturi de mine in momentele importante din viata mea. Ca il iubesc si imi dedic viata lui, iar el nu o sa poata fi niciodata barbatul pe care sa ma bazez. Am fost mereu contra-cronometru cu propria persoana: ca timpul trece, ca maine implinesc 50 de ani, ca o sa imi petrec viata alergand dupa un barbat care nu ma vrea si ca pana la urma, o sa mor singura. Sau ca o sa ma chinuie psihic pana la epuizare, in timp ce el isi aranjeaza frumos o viata din care eu nu fac parte. Ca pierd, de parca ar fi un joc stupid... Si nu e drept si nici nu am timp intr-o singura viata sa imi dau seama de tot ceea ce trebuie sa fac ca sa fiu fericita!

Daca pierd? Ce fac? Cum o iau de la inceput?

Ma uit in jurul meu si sunt inconjurata de cupluri. In weekend ma duc la nunta unei prietene din copilarie. Cea mai buna prietena a plecat la Praga, dupa iubitul ei. Cel mai bun prieten se casatoreste curand, in state. Fratello se muta si el cu prietena lui.

Vreau sa pot sa las totul, pt o persoana. Si persoana aceea sa devina totul, sa fie de ajuns. Vreau siguranta ca daca fac asta, nu o sa fiu dezamagita. Nu vreau sa il inchid in casa, sa il leg de maini si de picioare ca sa il tin langa mine, nu vreau sa ne sufocam, sa ne exasperam. Poate fi la fel de bine si pe alt continent... dar, cand imi spune TE IUBESC, cuvintele astea doua sa stearga orice urma de indoiala. Cum obtin oamenii asta? Se arunca pur si simplu in speranta ca aterizeaza pe moale si lucrurile vor merge bine? Cati dintre cei care fac asta se zdrobesc de asfalt?

Nu stiu cum, dar azi am simtit ca merita sa il astept 10 ani.
Daca as fi avut viza si 1500 euro in portofel, plecam cu primul zbor.